Si daca maine se inchid toate usile, primavara se termina si vara trece ca un fum. Te trezesti speriat in mijloc de octobrie, infruntand curajos vantul cu o umbrela ce pare parasita de puteri. Probabil ca n-am sa-ti spun de ce am sentimentul ca asa se va intampla. Nu-i pesimism, nici realism... nici unul dintre cuvintele alea complicate care de fapt vor sa-ti creeze impresia ca n-am altceva mai bun de facut decat sa-ti scriu despre vremuri de demult si ceasuri pierdute aiurea. Un exercitiu simplu: inchide ochii si indreapta capul spre soare. Ciudat, nu? Sa stii ca soarele e undeva acolo, te priveste de departe si-ti incalzeste hainele, sufletul si zilele. Ca o sa apuna, ca sa rasara din nou, in fiecare zi facand ce stie el mai bine: sa lumineze, indiferent daca e privirea unui copil care se uita la un serial de desene animate sau o ora nefericita. Ca face asta pentru toti, ca le alunga ploile si starneste un zambet, ca in fiecare colt al lumii se inalta la fel. Ca apara pui fragili de oameni ce se joaca.
Cel putin mie mi se intampla des sa-mi aminteasca de zile de vara. Stii tu, perioada cand apa nu-i niciodata indeajuns de multa sau de rece. Cand ploua cald si tare, si totusi soarele e tot acolo, asteptand un nor prapadit sa-si faca numarul. Atunci cand stai noptile la geam, doar pentru ca ti-ai propus sa numeri stelele. Cand nimeni nu-ti canta mai frumos ca un greier, taraind pe infundate, facandu-te sa-i simti lacrimile. Cand nimeni nu te poate deprima, cand totul e bine pentru ca trebuie sa fie bine. Cand e vacanta. Cand pierzi noptile cu prietenii uitandu-te la filme si va napadesc lacrimile la o scena trista sau o comedie buna. Cand iti aduci aminte de vremea cand aveai o minge si erai fericit. E departe si-ti starneste indoieli, incepand sa-ti pierzi increderea in raze divine si in calduri ceresti. Cum sa-ti fie aproape daca reuseste sa sfideze atatea ferestre? E si normal sa-l simti... acolo. Dar deschizi ochii... si realizezi ca n-a fost niciodata decat dincolo de pleoapele tale.