Artistul paraseste Scena

Am zis de atâtea ori ca renunt la tigari încât am renuntat la mine în ultima instanta. Imagini colorate din cel ce am fost cândva îmi revin în minte, acum când nimic nu e la locului sau. E un haos artistic înauntrul meu încât ma simt ca un artist mizer, caruia i-au disparut sentimentele din bolul de sticla ca si floricelele de popcorn, în timp ce ea, înfometata, privea atenta la televizor. Si-a înfipt mâna în sufletul meu, a umplut-o pâna la refuz, în urma cazând câteva neimportante pentru ea, apoi le-a înghitit cu atâta nepasare desi ar fi trebuit sa le simta gustul pe limba sa aspra. De atunci, eu nu pot face altceva decât sa ranesc involuntar pe altii, asta pentru ca, spun unii, ma încapatânez sa cred ca am ramas fara inima. Mi-am abandonat inima în bratele ei si nu am mai fost capabil sa o iau înapoi când ea s-a avântat spre un alt drum. Asta se întâmpla când îti permiti sa vezi lumea colorata, adulmeci atâtea culori încât negrul apare de la sine si îti fura claritatea. Ea, pentru un om ca mine, a devenit înca de pe atunci insuficienta pentru inima mea veche. Am gresit de prea multe ori, chiar daca ea nu stie toate locurile pe unde mi-am azvârlit trupul... de artist. Acum am sa jur ca nu am înselat-o, asa consider, iar voi, prieteni buni ce-mi sunteti ar trebui sa ma credeti. Liniste! Precum ziceam, am ramas fara sentimente... 

Am ramas fara inima, fara un rost în acest oras ai carui cladiri s-au ofilit, devenind mort. De aceea plec! Da! Am decis chiar azi noapte, în timp ce stropii de ploaie se prelingeau pe geamul camerei mele albastre, iar trupul meu era asteptat de altcineva neimportant. Am stat ore bune schitându-mi un viitor mai bun, dar ori de câte ori voiam sa adaug mâna ei lânga a mea, disparea de îndata, rapusa de trecutul ce i l-am oferit. Eh, sa zicem ca ne certam des, culori contradictorii, ea alimentându-se apoi cu nervii ce mi provoca când bolul de sticla si-a pierdut vizibil din consistenta. Oricum, ziceam ca plec pentru ca altceva (altcineva) nu îmi da motive sa ramân. Ca un las, recunosc, aleg calea cea mai usoara si plec. Nu mai vreau sa caut explicatii la întrebari legate de vinovatie sau alte lucruri, am sa las timpul sa ne spele ranile. Eu nu vreau sa mai am regrete pentru niste tablouri, astazi mânjite oribil de praf, si niste piese a caror acorduri le-am lasat împrastiate pe biroul de acasa. Predau stafeta comediantului ce îsi repeta replicile seci rânjiind foarte ciudat în oglinda. Spectacolul trebuie sa continue, dar, fie vorba între noi, e destul de penal tipul. Îmi iau pensulele si acuarelele, cu care v-am desenat prezentul meu, chitara si microfonul, cu care v-am cântat balada vietii celui ce acum se ridica si pleaca de pe scena acestui teatru. Ramâneti cu bine, dragii mei prieteni...

Povestiri de Iarna

In mijlocul lunii ianuarie tin fereastra deschisa. Poate ca sunt 5 grade afara insa am nevoie de ceva cu minus. Vodka rece cu lapte. Sigur nu asta e solutia insa imi da senzatia de usoara relaxare a neuronilor. Ca sa termin cu descrierea de inceput, afara se mai aud frunze pe care le deranjeaza vantul, ceva pasi de noapte, sunet de oras in departare si gandurile mele. Iar pisica ma tot roaga sa ne uitam pe www.desene-animate.biz, dar pentru ca sunt absenta, se incolaceste in cutia in care au fost acuarelele. Povestea asta este simpla insa mie imi place sa o complic. Tara asta in care m-am nascut are forma unui peste care a iesit din mare si se zbate pe uscat de cand s-a desprins de lume. Se sufoca incet, incet, iar noi o ajutam sa moara mai repede. Ca sa nu o mai vedem suferind ne-am gandit sa o vindem pe bucati pentru a nu ne mai simti responsabili de biata muribunda. Ceilalti sunt bucurosi sa stoarca ultima forma de viata din ea, deasupra lor. Stau cu gurile larg deschise si parca nu se mai satura. Incredibil ce stomac imens au! Cativa oameni din Tara Pestelui, nemultumiti de aceasta veche situatie care se agraveaza, se arunca pe vene si scandeaza. Inoata impotriva curentului, in sangele care incepe sa se inchege si sa-i inghita, sa-i pietrifice. Am inchis geamul, iar luna pare mult prea departe. O las acolo si ma intorc aici langa voi, pe scaunul cu lipsa de idei. Introvertit si succinct dezic, nu e de dragoste. Si totul sta acolo in spatele ideii de text. De cum am pus mana pe tastatura am stiut asta. Dar o sa neg in continuare.

Feliz Navidad!

Depresiuni

Inchid seara cu un ceai visiniu, limpede. Pe geam se vede ori Parisul ori Varsovia; oricum nu conteaza, imposibilul a trecut. A devenit posibil odata cu savarsirea crimei. A uitat sa si spele urmele si a plecat spre statia aia de tramvai care privea mereu spre biserica. Acolo oamenii nu o bagau in seama, nu se uitau la ea ca la un criminal, dar ea stia ca ar fi putut sa o tradeze urmele lasate in ridurile de expresie. Nu putea sa si ia gandul de la privirea celor doi inainte sa se intample. Era ziua lor... memorabila zi. Ziua incertitudinii, a ezitarii, a imbratisarii, a deciziei si a faptei. S a intamplat previzibilul, lucru mai imprevizibil decat intamplarea imprevizibilului. A sosit tramvaiul, iata-l ! E plin de oameni, mai bine il astept pe urmatorul. Si l-a asteptat, si l-a asteptat... Trei saptamani a stat in statie, pana a prins radacini. Si s-au intins pana sub biserica si s-au infasurat in jurul Balaurului de parca vroia sa-i sara eroului in ajutor. Un automat cu radacini. Ce pedeapsa crunta. Mai rau ca pe Grivita! Cine esti? Un automat! Poftiti, intruduceti bani! Va dau ce vreti, uitati-va ce contin, sunt destul de transparenta si primesc multi pumni cand ma incapatanez sa mi invart spiralele, sa mi pun mecanismul in miscare. Altii se uita cu pofta la mine, stiind ca numai cu bani sau cu forta obtin ceva. Dar plata vine si ea la un moment dat. Ah, mai bine sar acum, ca e ultimul tramvai.

Parisul este Mai Frumos Noaptea

That Paris exists and anyone could choose to live anywhere else in the world will always be a mystery to me. O prieneta m-a intrebat astazi daca mi-a placut Parisul, pe un ton din care am inteles ce voia sa afle. I-am raspuns: "Da, stiu, e mizerabil. Nu m-as fi asteptat la un oras atat de murdar. Si, totusi, il ador!". Zilele trecute, mi-am rascolit amintirile cand am vazut "Midnight in Paris". Inca din primele minute ale filmului regizat de Woody Allen, camera insasi absoarbe ceva din frumusetea si grandoarea orasului, atat ziua cat si noaptea. Gil, aflat cu logodnica lui intr-o frumoasa vacanta la Paris, viseaza sa se mute acolo si isi doreste sa fi trait in epoca de aur, dupa parerea lui anii '20. Cand iubita pare mai interesata sa iasa cu un prieten pseudo-intelectual la dans, Gil ia singur la pas orasul. La miezul noptii, o masina de epoca opreste si insusi Scott Fitzgerald, alaturi de partenera lui, Zelda, il invita intr-o calatorie in care tanarul isi va intalni idolii, intr-un Paris vechi si romantic. Cele doua universuri paralele se intersecteaza in fiecare miez de noapte, iar Gil realizeaza ca oamenii nu vor fi niciodata multumiti cu prezentul lor.

Mi-au placut in mod deosebit personajele-scriitori ai epocii interbelice si replicile lor sclipitoare: "Nobody has ever measured, not even poets, how much the heart can hold" - Zelda Fitzgerald. "Picasso only thinks that women are to sleep with, or to paint" - Ernest Hemingway. "The job of the artist is not to succumb to despair, but to find an antidote for the emptiness of existence" - Gertrude Stein. Am fost sceptica la inceput cu privire la actorul din rolul principal, dar Owen Wilson s-a integrat perfect in peisajul Parisului idilic. In orice caz, "Midnight in Paris" e un film care merita vazut cu siguranta. Nu doar pentru farmecul acestui oras nemuritor, ci si pentru lectia de viata: chiar daca avem uneori impresia ca nu ne-am nascut in locul si timpul potrivit, trebuie sa traim in prezent si sa-l facem mai bun. Si cica... uneori schimbarile sunt totul. Oricat de murdar ar fi Parisul, are ceva special, ceva fermecator, ceva ce ma va face sa regret mereu ca nu am avut mai mult timp la dispozitie sa il vizitez primavara trecuta. Iar Parisul in ploaie, noaptea... e superb. Vedeti cateva fotografii extraordinare aici www.destinatii.info.

Inside my Dreams

Ultima data semanam cu portretul in sange pe sticla a tuturor aducerilor aminte si de atunci nu m-am mai privit in oglinda. Azi insa am facut-o atent, am aprins lumina puternica intre pleoapele cusute de teama si am vazut tot ce pana acum doar am simtit. Ce dracu am pe obraz? Nu-mi amintesc taietura asta si nici nu ma doare, e vizibila doar in imaginatia mea plapanda, aproape bolnava, infecta si obositor neputincioasa. Bine ca vad doar eu, ma incalzeste pana in varful degetelor secretul de a ma sti doar eu sfasiat din interior catre un exterior inexistent pentru altii. Am gatul expus si nu-mi place ca oricine imi poate vedea zbaterea pulsului numarand in piele bataile unei inimi fara odihna. M-am decis... aici, peste muschiul asta incordat ca un fier incins voi desena in culori picurate de varful unui ac simbolul iubirilor care ma tin legat de viata. Mi-as putea turna cerneala unui semn etern in urmele trase de unghii ascutite in disperarea cate te poseda cand ma smulg din tine, dar nu vreau sa ai bucuria de a arata... 

Dea a arata tuturor cum port blestemul cunoasterii tale. Am platit tribut unui dor implantat in aorta si alaturi de oameni care m-au iubit fara sa-mi ceara nimic mi-am turnat in vene putin cate putin din uitarea care m-a trezit din coma pierderii de organe si de logica vitala fiecarei zile. Azi, desi dimineata nu-mi mai place sa ma privesc in oglinda si uneori chiar uit sa ma barbieresc, azi pot inhala alte ganduri odata cu prima tigara, pot bea adevarul amar al cafelei care nu mai alunga somnul, doar lesinul unei vechi pierderi. Am auzit ca vii in fiecare zi la usa care te astepta mereu deschisa, pacat. Cineva ar fi trebuit sa-ti spuna ca nu mai sunt acolo. M-am mutat din mine pe o alta strada cu vecini care-si traiesc orice zi ca pe ultima, cu cer senin pe sub norii storsi de ploi inghetate, cu o fereastra fara draperii, deschisa mereu aerului incarcat de emotia unui parfum pe care il transform ceas de ceas in peferinta simturilor mele.

Oamenii Intalniti de-a Lungul Timpului

Nu, nu cunosc multe persoane. De fapt, as putea spune ca universul meu se limiteaza la doua, trei persoane. Restul ori nu ii cunosc inca destul de bine, ori nu am nevoie de ei, ori i-am cunoscut deja si nu mi-a placut ce am vazut. Am cunoscut oameni sa zicem, cel putin diferiti. Persoane cum nu am cunoscut inainte, si pe care le-am admirat pentru lucrul asta. Ultima persoana pe care chiar am admirat-o, mi-a oferit o adevarata dezamagire profunda. Desi nu as recunoaste asta, si nici cine este acea persoana. Oricum stiu ca n-ar ghici nimeni. Pana la urma este adevarat, cine te admira te cunoaste cel mai putin.si am vrut sa renunt la a mai admira persoane dupa faza aia. Pana in septembrie. Desi presupun, ca nu te poti duce pur si simplu la persoana aia spunand "invata-ma sa fiu ca tine". Am cunoscut persoane pe care sunt fericita ca nu le mai vad. E normal ca sunt fericita doar pentru ca nu mai sunt nevoita sa vad anumite fete? Nu stiu, sunt genul acela de oameni de care te plictisesti pana si sa ii urasti dupa un timp. Poate alta data mi-ar fi facut placere sa ii vad zbatandu-se in chinuri cu matele pe afara inecandu-se in propriul sange. Acum ma multumesc doar sa nu le vad fetele.

Persoane care m-au inteles. Si nu ma consider o persoana atat de complicata. Sunt doar persoane care au vrut sa inteleaga si sa asculte, sau nu. E surprinzator cat de multi par a fi surzi, sau sunt doar ignoranti. Persoane imbratisabile. Nu stiu de ce, mereu mi-au placut imbratisarile. Numai ca inainte mi s-ar fi parut ciudat sa intreb daca te pot lua in brate. Deci, daca esti genul de persoana care ofera imbratisari fara sa fie cerute, esti o persoana minunata pentru mine. Persoane de care nu-mi pasa. Persoanele acelea care nu mai imi trezesc nici un interes. E ciudat ca dupa atata timp, toti ce poti spune despre o persoana este ca nu-ti pasa. Am rupt toate legaturile si parca-i mai bine. Si persoane care au fost acolo, nu stiu de ce, nu stiu cand, dar au fost. Si cam atat. Si nu inteleg. Nu le gasesc rostul. De ce au fost acolo daca eu nu simt ca ar fi facut ceva pentru mine? De ce i-am cunoscut daca nu au lasat nici o amprenta? Poate doar cateva amintiri vagi si neimportante, pe care oricum le voi uita. Mda, si cei enumerati sunt doar o mica parte. Primii care mi-au venit in minte.