Innegrita Zapada


Te-ai intrebat vreodata de ce urla lupii la luna plina? Simt ca sufletul meu urla la luna, ma simt un lup alb singuratic. Simturile mi se amplifica, timpul se dilata si stau incremenita. Incordat, trupul meu devine asteptare. Cand sufletul urla durere si neputinte, anotimpurile ne sunt rasturnate. Zane transparente se privesc in oglinzi sparte. Devin nonsens fara de limite si ne ameninta cu eternul chin al zapezii innegrite. Imi doresc, firesc, sa nu mai traiesc secunde inghetate in amar. Imi doresc, firesc, sa ma contopesc cu fiecare anotimp. Sa devin anotimp. Sa ma nasc si sa mor de patru ori pe an. Dar cum e sa te nasti si sa mori in fiecare zi, stii? Diminetile ma trezesc fericita ca incepe o noua zi in care ma pot bucura de viata, de lumina, si in care ma pot gandi la tine pentru ca, am uitat sa-ti spun ca, sunt 86400 de secunde intr-o zi si o noapte, ei bine, 68400 sunt ale tale, gandul meu este in fiecare secunda cu tine, indiferent cu ce m-as ocupa la munca sau acasa. Asa ar trebui sa-l iubesc pe Dumnezeu, asa ne cere sa-L iubim si sa ne gandim la el in fiecare secunda a vietii noastre. Eu te iubesc pe tine si pe El deopotriva, in fiecare din cele 68400 de secunde ii multumesc pentru ca existi si pentru dragostea ce mi-a daruit-o in suflet e desavarsita dragostea mea, pentru ca este lipsita de egoism. Nu vreau sa fii al meu, vreau doar sa stii ca te iubesc si ca nu iti cer nimic in schimbul ei, nu vreau rasplata. Iubirea adevarata nu asteapta rasplata. Dar sa revin, peste zi, imi dispare increderea pe care mi-o da lumina diminetii, inserarile imi urla in ganduri ca niste lupi intaratati de luna rotunda si stralucitoare, si imi dau frau liber gandurilor, care roiesc ca niste albine ce se intorc in stup inainte de ploaie. Mi-e indiferent daca mor acum sau daca mai traiesc pana maine. Ti-am spus vreodata ca privindu-te, lumea imi pare ca are un sens? Il intrezaresc ratacit in ochii tai frumosi, in fiecare linie a fetei tale, incrustate in inima mea, chiar daca stiu ca voi muri, nu incetez sa astept sa te vad. Poate ca nici nu este de fapt asteptare, cata vreme nu mai este speranta, ci doar un fel de promisiune ciudata in care ma chinui sa cred macar eu.