Am fost acasa. Cum unde acasa? Acolo unde ma trezea de cateva ori pe noapte plansul unui copil nu durerea din tample, unde hainele mele erau asezate in ordinea anotimpurilor nu aruncate pe fotolii, unde sticlele cu alcool faceau parte din decor nu din carnea amortita a constiintei mele, stii... aproape de suflet. Nu mi-am dat seama cat de tarziu era decat cand a iesit din camera copilului adormit, strangand mecanic cordonul halatului prea larg in jurul mijlocului care in mintea mea bolnava parea sa ascunda marturia unei oboseli cu iz de suprema eliberare. Au urmat intrebarile la care ma asteptam: De ce ai venit? Ce vrei la ora asta? De ce nu ai sunat inainte? Nu te-ai gandit ca-i tarziu si copilul doarme? Nu m-am gandit la nimic, altfel n-as mai fi aparut asa, de parca as fi mers acasa, la femeia si la copilul meu care nu adoarme pana nu ajung. Cat de prost sunt sa cred ca drumul asta ma mai duce acasa?
Trebuie sa fi aratat aproape jalnic si debusolat cand mi-a cerut sa raman acolo peste noapte, sau poate ca a speriat-o tacerea care ma hartuia pe dinauntru, poate i-a fost mila de omul plecat din mine pe care ea il aparase de el insusi. As fi ramas, o clipa chiar mi-am dus mana la nasturii hainei care parca apasa pe umerii mei si mi-am inchipuit ca dintr-o miscare as fi din nou acasa, din nou al ei, din nou a mea, dar astea-s iluzii pe care nici macar beat de singuratate nu le pot primi. Obisnuiam sa nu-i inteleg pe cei care nu renunta si forteaza, maniaci si depresivi, usa inchisa pentru ca nu au stiut s-o tina dechisa, acum inteleg si-mi pare rau..Mai bine plec. Te-am deranjat si n-am nici un drept sa fac asta. Trec altadata sa-l vad pe cel mic, sa va vad. Voi astepta sa-mi spui tu cand pot. Poti, daca vrei! Joc un rol si tu esti singurul spectator care nu ma aplauda oricat de frumoasa mi-ar fi masca. Ce rost mai are sa ma prefac? Inteleg, chiar inteleg. Si inca ceva! Din pacate nu pot fi ca tine, camasa e a tatei.
No comments:
Post a Comment