Depresiuni

Inchid seara cu un ceai visiniu, limpede. Pe geam se vede ori Parisul ori Varsovia; oricum nu conteaza, imposibilul a trecut. A devenit posibil odata cu savarsirea crimei. A uitat sa si spele urmele si a plecat spre statia aia de tramvai care privea mereu spre biserica. Acolo oamenii nu o bagau in seama, nu se uitau la ea ca la un criminal, dar ea stia ca ar fi putut sa o tradeze urmele lasate in ridurile de expresie. Nu putea sa si ia gandul de la privirea celor doi inainte sa se intample. Era ziua lor... memorabila zi. Ziua incertitudinii, a ezitarii, a imbratisarii, a deciziei si a faptei. S a intamplat previzibilul, lucru mai imprevizibil decat intamplarea imprevizibilului. A sosit tramvaiul, iata-l ! E plin de oameni, mai bine il astept pe urmatorul. Si l-a asteptat, si l-a asteptat... Trei saptamani a stat in statie, pana a prins radacini. Si s-au intins pana sub biserica si s-au infasurat in jurul Balaurului de parca vroia sa-i sara eroului in ajutor. Un automat cu radacini. Ce pedeapsa crunta. Mai rau ca pe Grivita! Cine esti? Un automat! Poftiti, intruduceti bani! Va dau ce vreti, uitati-va ce contin, sunt destul de transparenta si primesc multi pumni cand ma incapatanez sa mi invart spiralele, sa mi pun mecanismul in miscare. Altii se uita cu pofta la mine, stiind ca numai cu bani sau cu forta obtin ceva. Dar plata vine si ea la un moment dat. Ah, mai bine sar acum, ca e ultimul tramvai.